Deseori, am observat ca in momentele in care noi facem o opera de caritate, un bine cuiva, un favor, orice, de la un gest minuscul pana la gestul de salvare a vietii unui om, parca asteptam recunostinta si multumiri, iar de cele mai multe ori nu le primim si suntem frustrati si parca ne pare rau ca am facut acele gesturi.
De multe ori, in momentele in care persoanele respective se intorc la noi, cu gandul de a ne cere iarasi favoruri gratuite, obisnuim sa le ” scoatem ochii ”, sa le ” dam peste nas ”, sa le reprosam si sa le reamintim de favorurile din urma, pe care nu ni le-au recunoscut si nici nu ne-au multumit pentru deranjul nostru, iar ei se uita mirati la noi, parca li s-ar cuveni totul. Vi s-a intamplat asta, macar odata in viata ? Mie da, mereu.
Deosebirea este ca in copilaria, in adolescenta mea si in prima tinerete, nu-mi pasa, faceam aceste gesturi altruiste din inima mea, fara sa constientizez, asa parca eram nascuta sa procedez exact ca in zicatoarea urmatoare ” cainele moare de drum lung si prostul de grija altuia ”, dar nu ma credeam deloc proasta si ziceam oamenilor din jur ca eu nu astept recunostinta si multumiri de la oameni, ci eu astept de la Dumnezeu totul.
Dupa ce au trecut anii in zbor, constat ca eu am uitat lucrul asta si astept zadarnic recunostintele si multumirile oamenilor din jurul meu, fiindca ei uita sa le faca iar eu nu uit sa le astept, fapt care ma face sa ma simt frustrata, sa port sentimente de ura, de dusmanie, ceea ce nu ma caracterizau inainte si ma intreb, cand m-am transformat, cand am uitat sa am suflet pur de copil nevinovat, cand am ajuns sa am sentimente negative care ma rod pe dinlauntru, cand ?
Bine ca am constientizat asta si imi promit mie insami, ca revin la sentimentele copilariei mele si ca nu voi mai astepta niciodata recunostinta si multumiri de la oameni, ci de la Dumnezeu, fapt care ma elibereaza si ma simt fericita acum ! Sunt sigura ca si voua vi se intampla la fel. Hai sa fim liberi !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu